chiar daca nu ne intalneam cu saptamanile, uneori cu lunile, telefonul mobil ne tinea mereu aproape. Ultima vara insa, a facut sa fim mai des impreuna. Ea este amica mea , eu sunt prietena ei. Sunt prietena ei si asa cum spune ea , sunt unica ei prietena. Este un suflet mare si nu ar duce lipsa de pretendente la aceasta functie-prietena, doar ca omul care a luat-o de nevasta , inca de pe bancile liceului, cel caruia i-a daruit increderea si i-a pus viata si viitorul in maini, nu o lasa sa ai aiba prietene. De ce pe mine ma accepta? Nu-mi pun intrebarea de ce ea m-a acceptat, pentru ca raspunsul il am, intrebarea o pun doar gandindu-ma la el... El care ma cunoaste partial. Mai degraba as spune ca imi cunoaste familia si cred ca de aici ,pe principiul ca aschia nu sare departe de trunchi, m-a lasat sa-i fiu prin preajma. O iubesc .
Intalnirea noastra, a fost una de...povestit, si chiar am sa o fac , acum, aici, chiar daca poate nu-si are rostul.
Venea primavara, imi cautam intr-un magazin o stofa pentru un pardesiu pe care mi-l desenasem eu. Am intrat salutand in gura mare pentru ca stiam toate doamnele ce vand acolo(de pe vremea bunicii, ele tot in magazinul acela lucrau), m-am oprit la doamna Cristina si i-am spus ca ma intreseaza o catifea si ca mi-as dori sa aiba eventual niste flori mari , dar nu colorate ci doar conturate.. Mi-a zambit, mi-a arat ce are in raft si m-a intrebat ce-am mai creat. Eu, cu multa emfaza si multa gestica i-am desenat prin aer viitorul meu pardesiu. O voce fina si cumva venita din adancuri , mi-a spus ca am gandit frumos, ca va fi o piesa de rezistenta si s-a oferit sa mi-l puna ea in opera. M-am uitat la ea, o femeie de... varsta mea, cu haine alese , cu parul strans in coada si cu un zambet sters. Sunt Claudia , i-am spus. Mi-a intins mana si mi-a zambit : Luiza!
Asta este inceputul nostru de prietenie. O prietenie care desi a inceput cu un fir de ata tras pe o catifea , a ajuns intr-un punct in care nici nodurile marinaresti nu o intrec ca si duritate. Tine la mine, o admir, nu ii refuz niciodata nicio propunere( pentru ca sunt de un mare bun simt), mi-e draga si de multe ori renunt la lucruri obligatorii doar sa bem o cafea.
In vara asta , asa cum am spus, ne-am vazut des, am vorbit mult, ne-am sters lacrimi una alteia si ne-am racorit cu un caffe glace pe terasa imensa a casei lu' barbat-su...
De trei saptamani o sun . Nu insistent, dar o sun. Nu mi-a raspuns, desi chiar si atunci cand era plecata din tara imi raspundea, indiferent daca vorbeam un minut sau o ora. Acum nimic. Nici macar un SMS.
Mi-am facut griji fara sa fiu insa ingrijorata. Am crezut ca si-a pierdut telefonul, ca l-a uitat undeva....
Azi, acum, pe seara, m-a vizitat. Venea de la mama ei, de fapt venea de-acasa. Acolo este acasa pentru ea. Barbatul ei, omul care i-a furat tineretea , omul pentru care a suferit, a trimis-o pachet la mama ...
Mama, care niciodata nu s-a impacat cu ideea ca fata ei si-a ratat viata pentru un el care cica o iubea , a primit-o si ii oblojeste ranile .
Sa spun ca m-a durut? Ca n-am avut cuvinte? Ca nu am stiut cum sa vorbesc cu ea? Nu , spun doar atat : ma doare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu