dintr-o viata.

spre seara incepuse sa ninga. Stateau toti in livingul cabanei si jucau carti. Vinul fiert cu scortisoara si cozonacii plini de nuca le erau prieteni de nadejde. Mai erau exact doua saptamani pana se sfarsea anul , iar ei , hotarasera sa se vada cu toti si sa sarbatoreasca al 15 lea an de cand se cunosteau. Nu au fost mereu impreuna si nici macar la bine sau la greu, au fost pur si simplu prezenti unii in viata celorlalti de-alungul acestor ani. Nu s-au schimbat mult. Au crescut putin , ba chiar unii dintre ei intre timp au invatat sa creasca si copii. Ea, avea un baietel si ramasese sa-l creasca singura. Nimeni nu stia de ce a facut aceasta alegere. Nimeni nu intreba despre viata ei in particular ci doar la modul general.Asa se impamantenise intre ei, toti stiau exact atat cat trebuie unul despre celalalt. Jocul de cartii se derula pe mai multe planuri, erau chiar campionate si se juca pe miza : echipa care pierde va ridica cel mai inalt, bine legat si frumos om de zapada. Statea fata in fata cu el. El , cel pe care il stia de 15 ani. Baiatul inalt , desirat si care purta ochelari .Dintotdeauna a simtit ca el o priveste cumva..aparte. Il admira si stia ca privirea lui ii aduce o stare de bine. Nu indraznise niciodata sa gandeasca mai mult. Gandise ca acesta era modul lui de a-i spune ca o pretuieste. Era o femeie inteligenta, plina de umor si mai tot timpul la locul ei.Isi stia valoarea , stia ce poate sa spere , stia cat poate sa lupte si niciodata nimic nu ar fi putut sa o scoata din starea de bine pe care si-o crease. Avea copilul sanatos, si asta era tot ce conta pentru ea. Nimic din ce-i fusese dat sa duca nu o doborase si nimic din ce traise nu-i lasase un gust amar, ci doar ii deschise alte unghiuri din care sa priveasca oamenii. Ii placea grupul lor, aveau istorie impreuna, aveau multe interese si valori in comun si doar asta era motivul pentru care in seara aceea se afla departe de copilul ei. I se facea dor de mainile lui mici, de gropita din obraz ce-i aparea cand ii arunca cate-un zambet strengar. Parca si mirosul de ceai de mustel pe care-l punea seara in biberonul lui Dodo , ii lipsea. Zambea gandind la el. Simte cum o mana ii atinge mana . Realizeaza ca era departe cu gandul , cum tot asa realizeaza ca el, baiatul inalt , cel care mereu o privise altfel , era atat de aproape de ea.. I-a prins mana in semn ca stie ca este in competitie , si ca stie exact ca vor castiga. Si-au tinut mainile unite si au jucat de parca era un joc cu miza de viata si de moarte.
ultima runda, se taie cartile! jocul decisiv incepe...
castigatorii sunt : alexandra mama lui Dodo si Vlad  . Sa mai taiem un cozonac pentru castigatori si sa lasam zapada sa se-astearna  pentru a le putea oferi premiul...
Astea erau cuvintele pe care Alexandra le auzea ca prin ceata.Mintea ei era atrasa de caldura ce-o simtea iesind din palma ei ce statea strans lipita de palma lui Vlad. Nimeni nu schita niciun gest nelalocul lui . Toti isi vedeau de vin, de cozonac, de glume Ea privea la Vlad si nu stia daca viseaza . Nici sa-si desprinda mana nu avea curaj , era atat de cald si de bine in mana lui, era atata liniste in atingerea ce-o simtea, ca daca ar fi trebuit sa stea asa o viata , ar fi facut-o.
Mana lui se desprinde de mana ei. Gecile incep sa se imparta golindu-se cuierul. Ies pe rand din casa si incep sa rada la fulgii mari ce cadeau parca din iluminatorele de pe strada. Milioane de fulgi se-ngramadeau sa cada, mii de zambete li se citeau pe fata. Era alb, era liniste si doar doua saptamani mai ramase din anul acela.
Alexandra si Vlad se pregatesc si anul acesta pentru intalnire, de data aceasta  insa ,este a 20 a intalnire. Dodo si Maya sunt fericiti ca parintii lor ii duc la munte.

reactie gripata

Tusesc,imi curge nasul, radacina unui canin isi face de cap pulsand frenetic in obrazul drept… dar…sunt ataaat de frumoasa cand rad…:)
Asa ca,nu intra in panica,my friend, ochiul e ok: atent si scaparator, sagalnic si intrebator.
Cum,pisicii mei, ai trei intrari la casa si nu reusesti sa gasesti nicio iesire?! :))))
De urat ti-as mai ura,da’ vad ca mi-ai luat-o inainte…hai,fie: zi buna sa ai,ca de “precipitatii” ma ocup eu! :)

just me

ma culc ultima , ma trezesc prima! Ce sa fie oare?! Hai ca nu-mi mai pun intrebari, nu mai astept raspunsuri si nici macar reactii..., ma activez si plec spre munca. Sa am o zi buna!:)

cacealma sau potpuriu?!

n-am chef sa dorm desi am nevoie de somn cat cuprinde. m-a pus necuratul sa bag capul pe usa din dos a casei si cum am dat de aerul de-afara , mi-a pierit somnul. Casa mea are 3 intrari. Din vina arhitectului si bineinteles cu concursul dat de mine, casa s-a ales cu trei intrari. Una , intrarea principala, prin care trec toti cei ce-mi calca pragul si bineintels si eu ori de cate ori vin acasa. A doua intrare , defapt iesire, pentru ca este usa ce da in teresa casei , si pe care o trec doar cei de-ai casei , cei pe care eu vreau sa-i familiarizez cu micuta si cocheta mea terasa :). A treia intrare , cea care dintr-o eroare exista , este o usa nefolista  si care teoretic da inspre vecinul din dreapta casei . Intrarea aia era proiectata de Razvan ca fiind cea  principala , pentru ca am uitat sa spun cum ca casa are vederea pricipala inspre vecinul. Asa a fost terenul , mai lung decat lat, si cum eu mi-am dorit o casa fara turle si trambite ci doar cu terase mari pe toata casa, singura solutie gasita de arhitect a fost de a aseza casa pe lung, si de aici a treia intrare si tot de aici si posibilitatea mea de a iesi in seara asta ..direct in curtea vecinului. Am dat nas in nas cu vecina si de-aici a pornit o discutie ca-ntre vecini. Am invitat-o la mine, a insistat sa merg la ea. Am spus ca am copilul singur in casa, mi-a spus ca fetele ei sunt plecate la un suc si ca la ea nu ne deranjeaza nimeni. Am culcat copilul si m-am pus la vorba cu vecina si dus a fost si somnul meu. Uite cum stau acum in miez de noapte si pentru ca tot n-am avut inspiratie , am inceput sa spun de casa,si  m-am gandit sa-l mai trimit o data pe Radu sa studieze cum e cu planul unei case .
Somnul ratiunii am auzit ca naste monstrii, nesomul stiu ca naste cearcane si zile insuportabile, ma gandeam insa ce-o naste somnul inspiratie?! Habar n-am dar vad maine reactia coblogarilor mei .

fara obiectii

si-ncepusem atat de bine ziua!!! m-am trezit pe la pranz ,mi-am savurat cafeaua si am pornit cu drag si pofta de mancare spre mama. Tot drumul am admirat bruma ce acoperise orasul si care m-a dus cu gandul la copilarie, la gutui coapte, la vacanta de iarna si Mos Craciun. Din intamplare la radio era o piesa muzicala ce m-a trimis cu gandul spre un club din Hurgada unde am simtit ca plutesc invaluita in acordurile ce rasunau din toate colturile. Mi-am amintit de mirosul cafelei pe care un bastinas mi-a produs-o chiar sub ochii mei. Am simtit real gustul ce atunci m-a fascinat, parca si ochii zambind ai acelui om i-am zarit. Mi-a fost bine. Mi-a fost..fericire. Mi-a fost drag de mama cu bigudiurile ei de duminica in par, de tata cu discursul lui despre cardul de salariu, de fiu-meu care a fost pentru prima data in viata la un majorat... Atat mi-a fost, ca dupa..ma opreste o domnisoara politista si imi spune zambind ca am depasit viteza legala. Nici ca m-am sinchisit, i-am intins tot ce mi-a cerut si cuminte am asteptat verdictul. Dupa circa 20 de minute, am primit inscrisul prin care eram anuntata ca ""rulam cu viteza de 71km la ora la volanul autoturismului.." Nicio explicatie , ci doar 4 puncte de amenda cu o contravaloare baneasca de 264 Ron si 3 puncte de penalizare. Aaa, si intrebarea "Aveti obiectii?". Bineinteles , ca nu aveam obiectii . Dar am avut replica . Mi-a venit in minte si ..m-a luat gura pe di-nainte "cel mai destept cedeaza.." Uite cum , aroma de cafea, bigudiurile si majoratul iti fac viata mai frumoasa , daca stii sa nu ai obiectii :)

Fara-a prinde chiar de veste ...

Uite ca, face Iarina ce face si reuseste sa ma scoata din amorteala. Astazi am avut o zi amortita. Desi miros cumva "sangele" din aer. Uneori am acuta senzatie ca sunt exact ca felinele acelea de prin filmele documentare : cumva intinse alene la soare in vreo savana torida la vremea amiezii..... parand ca nimic nu le va face sa se miste .... blocate cumva in caldura ucigatore... cu burta plina, nedorind altceva decat sa zaboveasca uitandu-se in stanga si dreapta, cu aerul de plictis evident .... sau de impacare cu soarta lor - nici nu stii cum sa le definesti starea . Ai uneori impresia ca-s niste pisici ceva mai mari . Ca nu asteapta altceva decat sa le pui tu mana pe cap, sa le mangai, ca sa-ti arate toata consideratia lor . Deodata, mai degraba simti decat le vezi ca devin putin mai agitate ; in prima secunda nici nu stii daca le-a suparat vreo musca si apoi se vor intoarce la starea lor sau daca nu cumva ti s-a parut doar ca-s agitate in orice forma .Abia atunci cand le vezi in picioare, adulmecand aerul, realizezi ca ceva nu e in concordanta cu imaginea de doar cateva momente mai devreme . Nu le vezi ca urla, ca se invart in jurul cozii , ca iau vreo atitudine .... Nu. Pur si simplu e momentul in care au simtit miros de sange in aer. In urmatoarele cateva clipe, animalul acela fara vlaga, lenevind la soare si parand ca nimic nu-l va deranja din plictisul lui evident, va deveni cea mai mortala arma . Caci instinctele sunt deasupra oricarei invataturi ....

amestecate

Voi vorbi despre nevoi,nu orice nevoi,ci despre acelea din varful piramidei.
Adeseori, confundam nevoia de admiratie cu nevoia de iubire. Din fericire, nu traim izolati,in solitudine.traim inconjurati de oameni.buni sau rai,prea putin conteaza. Ei ne ofera confirmari,ei sunt oglinda,certitudinea implinirilor noastre.
Intotdeauna am blamat lozincile ipocrite,fals egocentrice,de genul: nu ma intereseaza parerea lumii,o fac doar pentru mine. Suntem dependenti emotional de cei din jur. Chiar si confortul propriu are nevoie de apreciere. Ne imbracam,construim, actionam,evoluam doar pentru a aduna lauri. Independenta?! Hm, e doar o masca frumos cosmetizata a neputintei noastre de a ne recunoaste limitele.
Asadar, sa indraznim sa fim slabi ,sa intindem mana si sa ne plecam capetele incoronate! O coroana cazuta nu poate fi un obstacol atat de greu de trecut…

Lucrez la un proiect nou. Scopul?! independenta, libertate … ha ha ha …din contra,m-am afundat intr-o dependenta care-mi da batai de cap. Ce-mi trebuie?mi-am zis. Satisfactie! A venit imediat primul raspuns. Satisfactia lucrului bine facut si, invariabil,aprecierea celor din jur.
Banii nu aduc fericirea,dar fericirea aduce bani!mi-a zis cel cu care am batut palma in acest proiect. Bani?! Bani,bani si iar bani. Chiar am nevoie de bani?!nu. ma multumesc cu atat de putin… dar… am un copil,un tata,o prietena ... am atat de mult si trebuie sa am grija de ceea ce am .fiecare din cei pe care-i am m-a inconjurat la un moment dat cu grija sa…
mi-ar fi placut sa merg mana-n mana in acest proiect cu altcineva…numai ca, a ales alt drum,un drum care nu-i permite sa mai priveasca aceeasi lume. Nu vreau s-o opresc,nu vreau s-o incurc,nu vreau s-o privez de satisfactia nou-dobandita. Pastrez insa strans un capat din firul ariadnei si cred cu convingere ca daca s-ar rataci ar putea oricand sa ajunga la mine. O voi astepta sperand sa nu mai ajunga nicicand …

Imi place criza

Chiar imi place. Ofera posibilitati multiple. Ascute competitia. Cei slabi pier. Lasa locul celor puternici. Adevarat ca eforturile sunt duble indiferent de domeniu. In aceasi masura insa satisfactiile sunt pe masura. Mai ales ca se rescriu regulile, renasc domenii , se reaseaza modurile de a face afaceri.
Acum doi sau trei ani anumite piete erau inchise. Acum posibilitatile sunt fabuloase. Nu pentru toti. Oricum niciodata nu a fost loc pentru toti. Doar ca acum stachetele se ridica. Nu mai functioneaza pentru toti cei care s-au folosit de un context sau de sansa si atat. Nu mai merge sa faci ceea ce faceau altii , sa te lasi dus de val si sa-ti iei si tu o bucatica . Acum chiar trebuie sa fi creativ. Acum chiar trebuie nu doar sa te duca capul la taca-paca ...acum e vremea de construit. De altfel, cele mai mari averi si cele mai mari tunuri pe timp de criza sau emergenta se dau. Cum Romania nu mai este emergenta de cativa ani ... ramane sa castige doar cei care-si pot pune creierul la treaba.
Iar asta ma bucura incredibil !

why?

Incrancenare…
Am asistat la o cearta la telefon…o “ea”, furioasa, arunca vorbe grele unui “el”,sotz blajin candva, un simplu nemernic acum,atribut sugerat de zvacnirea ei isterica. Am trecut razant pe langa ei si singura mea remarca soptita a fost: ush,ush…ush, energie rea!
Energia - “vinovata” de ceea ce se intampla cu noi, bun sau rau?!
In ultimul timp, am o stare buna…un val de energie cald imi mangaie simturile si-mi spala nelinistile. Inexplicabil! Si totusi,cert. mi-e bine! Mi-e teama sa scriu “mi-e foarte bine”. Mi-e teama sa indraznesc sa ma bucur… n-am un motiv anume,n-am o parghie salvatoare …”dati-mi un punct de sprijin si voi rasturna pamantul”,spunea arhimede. Dati-mi liniste,parafrazez eu, si voi fi fericita!
Incrancenare…
mi-am sunat prietena din adolescenta ca sa-i urez “la multi ani”. N-am mai vorbit de un an si nu ne-am vazut probabil de trei ani. Primul impuls a fost sa-i arunc un mesaj,asa,ca sa scap. Din fericire,m-am razgandit…telefonul meu matinal a trezit-o dintr-un somn linistit la o cabana de munte. De unde era sa stiu ca s-a hotarat sa-si sarbatoreasca ziua romantic,departe de casa,doar ea si sotul ei?! M-am scuzat si am incercat sa spun o urare rapida si impersonala. M-a oprit, mi-a dat ragazul de a-mi trezi amintirile, amintiri traite impreuna intr-o perioada cand in fiecare zi era primavara si,ca un tavalug, a inceput sa rastogoleasca vorbe,trairi, dorul si grija pe care mi-a purtat-o in lipsa, sentimentul teribil pe care l-a simtit stiindu-ma acolo,in locul pe care ea il vizualiza pur ipotetic,stangacia, teama si speranta pe care le-a trait incercand sa ajunga cumva la mine …pana la urma, am ajuns eu la ea. Am ajuns la un suflet pe care-l lasasem deoparte,am ajuns si bine am facut! M-a umplut de bucurie conversatia cu ea…
Totul trece, dar putin din el,din tot, ramane…
Incrancenare…
De ce???

S.O.S

sa chemam savantii sa ne salveze. Ei sunt singura noastra sansa. Soarta noastra sta in mana lor...

ne-au ajutat chirurgii plasticieni. Avem alti ochi,  migdalati si cu sprancenele bine conturate, nasul este si el unul cu aere.., nu mai sta adus, mirosind praful de pe strada , ci sta trufas , putin in vant , mirosind doar miresmele din boutique-rile frantuzesti. Fata a devenit intinsa de poti pocni de ea oul inrosit pentru sarbatorile de Paste . Ne-au ajutat vremurile, Grada Financiara, Politia Economica  si am devenit bogati. Ne-am ajutat noi , luandu-ne bilete spre tari civilizate , de unde privind spre vitrine am copiat tinute , am combinat culori, am platit scump lucruri carora desi nu le-am intels sensul, le-am luat pentru noi ca sa le vada altii..Ne-am mutat de la bloc, ne-am pus in case mari si pline ochi de mobila scumpa. Avem masini mari si garaj cu telecomanda. Femeie in casa , bona la copil, bucatareasa si salon de servit masa. Suntem pregatiti sa primim si titluri nobiliare. Daca cineva se ofera, cumparam. Asteptam doar sa fim contactati, nu de alta , dar nu se cade ca noi sa dam anunt pentru asa ceva. Se poate vedea doar, ca avem cu ce... Adica , totul se cumpara, nimic nu se primeste gratis, cum tot asa nimic din ce se exista nu ne poate fi interzis sa avem. Ce poate sa insemne un "sir"?! . Cat poate sa coste? Nimic nu ne sperie. Suntem  ca noi, nimic din ceea ce eram nu mai suntem.Ce-a fost vechi, am lasat in spate. Poate doar mama , tata si cativa  verisori ne-ar mai putea trada. Dar , ei au ramas la bloc, si doar vecinii de pe scara le mai deschid usa. Asa ca , nici macar asta nu ne tine in loc. Pacat ca , avem aceeasi grupa sanguina ! Sa vina deci savantii, doar ei ne mai pot ajuta. Tot ce-a tinut de noi , am facut!

Poveste

Iarna lui '94. Frig. Zapada. Gheata. O Romanie inca anchilozata. O intrebare cvasi-permanenta : ce ai facut in ultimii cinci ani ? Oameni inca speriati de libertatea lor. El abia venise inapoi din Italia. Avea 21 de ani. A fost plecat un an si ceva. Zambea. Era primul revelion in tara dupa o vreme care i se paruse o eternitate. Sentimentul de satisfactie i se citea pe fata. Era din cei care putusera sa vada, sa simta, sa guste, sa traiasca. Din cei care s-au intors inapoi cu fruntea sus. Statea acum impreuna cu prietenii in fata semineului. Zambeau toti de fapt. Nimeni nu stia exact ceea ce facuse el acolo. Nici nu ar fi intrebat. Nu se cadea. Iar ei se invatasera de mici ca unele intrebari nu se pun niciodata. Erau doar fericiti ca acum, acolo, erau cu totii impreuna. Era o cabana a uneia din prietenele lor, undeva in jurul Brasovului. Se invatasera sa faca revelioanele in Poiana Brasov de cand aveau 14 ani. Asa fusese sa fie. Nomeclantura. Trecusera 7 ani de la primul lor revelion impreuna. Nimic schimbat in esenta. Doar ca ,intre timp, ei devenisera barbati si ele femei.

Acum isi amintea de toate lucrurile care se intamplasera in anii aceia. I se pareau indepartate de parca ar fi trait trei vieti pana atunci. Acum era insa acasa. Dimpreuna cu cei la care tinea. In aceasi masura i se parea ca pluteste pe deasupra tuturor. Ei nu stiau de ce. El stia. Scapase.

In Italia ajunsese ajutat de fosta lui prietena. Ea facea parte dintr-un "cuib de viespi." Si el le cunostea. Bine. Un italian batran, cap al mafiei, cu domiciliul fortat undeva in jurul orasului Napoli sesizase sclipirea de inteligenta din ochii ei. O luase pe langa el si devenise secretara lui particulara. Buna la toate. Avea suficienta incredere in ea sa ii lase pe mana o multime de lucruri. Mai ales ca el nu avea voie sa iasa din casa. Jandarmeria ii pandea toate miscarile si procurorii antimafie ar fi jubilat. Asa, ea facea toate comisioanele urgente. Deja avea trei ani in serviciul lui.

Odata ajuns la Roma el a luat-o pe calea lui. A muncit. Sau a facut ceea ce orice roman ajuns in Italia va face : se va descurca. Muncind in felul lui. Se combinase cu o brazilianca. Dansatoare. Incepuse si lui sa-i placa sa danseze. O cunoscuse tot prin intermediul mediului. Brazilienii din trupa faceau si ei carausie. Uneori, cand li se permitea, unii dintre ei mai plasau si ei niste marfa. Faceau in anumite luni bani frumosi. Asa aflase si el de locul unde se lasa banii sa fie ridicati de curieri. Sase luni s-a uitat cum tranziteaza ascunzatorile milioane de dolari. Nimeni nu ar fi avut curaj sa fure. Banii erau ai mafiei. Desi pareau a fi a unei bande de brazilieni care uneori faceau pe dealerii. El a prins insa momentul, a tras aproape 200 k , si-a cumparat o lacia delta integrale si a doua zi batea deja la usa mamei sale in Bucuresti. In Italia s-a iscat furtuna. Nimeni nu fura de la mafie si traieste. A avut noroc. Din nou cu fosta lui prietena. Si cu seful ei. S-a facut o intelegere. I s-a transmis insa ca daca mai calca vreodata pe teritoriul Italiei nu mai ajunge niciodata nicaieri decat intre patru scanduri. Un brazilian oarecare a iesit tap ispasitor.

Acum zambea. Scapase. Si lumea i se intindea la picioare. Doua sute de mii de dolari si o masina cu care si-ar fi putut cumpara doua apartamente in centrul Bucurestiului ! Anul 1994. Un revelion de pomina impreuna cu prietenii de-o viata (scurta viata) in creierul muntilor . Ce putea fi mai sclipitor in fata unui tanar de 21 de ani care stia ce vrea de la viata ?!

Au trecut anii. 17 mai precis. Oliver (un nume predestinat , nu ?) traieste dimpreuna cu pisica , cainele si iubita lui intr-o casa undeva pe un camp dinafara Bucurestiului. Prietena lui e o femeie stearsa , profesoara de engleza la o scoala oarecare. El in ultimii 10 ani "a ars" companiile de asigurari. E acum pe lista neagra a tuturor. Pur noroc ca nu a reusit sa "prinda" si vreun dosar penal. Nu ar fi prima oara. Pe vremuri , inainte de Italia, impreuna cu prietenii s-au plictisit dand declaratii la bridaga de lupta impotriva crimei organizate. Ce titulatura imbecila ! Intre timp nu a reusit sa adune averi, nu a facut "cariera" , nu si-a trait viata. Totul s-a oprit undeva pe la 25 de ani atunci cand banii din Italia s-au evaporat pe masini scumpe , femei scumpe, petreceri fabuloase . Nimic nu mai e cum a fost ....

ce e val ca valul trece.

N-am excelat niciodata in nimic. Am fost un om prezent , cu spirit viu, cu zambetul pe buze dar si cu replica acida la tot ce-mi parea deplasat. Nu m-am multumit cu putin , dar nici n-am visat imposibilul. Ma gandeam acum, in vreme ce scriu , de ce am folosit verbele la timpul trecut, ca doar exist, ca doar ma vedeti, ca doar stiti ca asa sunt si acum. Sunt la fel oare? Eu cred ca sunt, ca ma vad, ca am zambetul pe buze si ca nu mi-am pierdut replica. Doar ca, din pacate, s-au imputinat cei care mai au simtul umorului sau cei care sa incerce sa faca lucruri deplasate...
Ce mult se schimba oamenii!! Nu au trecut decenii, nu suntem atat de batrani si totusi nimic din ceea ce demult ne unea, nu mai exista. Nu-i mult. Sunt 3-4 ani de cand, noi, o adunatura de razboinici ai lumini, de tineri cu viitor si potential:)), ne intalneam pentru a pune de-o petrecere. Nu eram o mana de oameni, eram ...cam tot atati , cu cat, un om normal si-ar putea sarbatori crestinarea copilului nou nascut sau altul mai nevoias si-ar insura baiatul. Da! Nu exagerez cu nimic. Cam 40 ne strangeam la o intrunire. Curgea whisky cu cola si suc de mere, cantau lautari, se incingeau hore, fumegau purcelusi in protap , iar noi doamnele:) ,ne etalam posetele si discutam despre tendinte. Ma pufneste rasul doar cand ma gandesc. Rad de mine, bineinteles . Nu eram luata cu forta, nu ma tragea nimeni intr-acolo, dar valul....valul ma luase pentru ca era un mod prin care ieseam din casa. Si , desi sesizam diferentele, si uneori acul era scos si chiar intepam , nu aveam puterea sa ies din joc. De fiecare data ,spuneam ca este ultima data. De fiecare data veneam mai obosita si mai convinsa ca nu acolo este locul meu, dar nu eram suficient de verticala incat sa spun stop. Uite, ca azi e sarbatoare , zi pe care atunci o marcam cu artificii si infoieturi:), si nimic nu se aude, si nici un mic asezonat cu bere nu se mai serveste....

Prietenie?! Gasca?! Oameni care conteaza?!...nimic nu-i etern. Doar ce ramane dupa tine poate sa conteze.

N-am excelat in nimic, dar sunt inca prezenta, libera si intreaga !

dincolo de sunete

nu sunt un meloman impatimit. exista insa muzica. iar uneori anumite piese ma fac sa plonjez in mine. asa s-a intamplat si in seara asta. absolut intamplator. am ascultat piesa din sweet november. ce inseamna muzica ! si cat de tare te poate face sa simti pana in strafunduri anumite lucruri. o senzatie de deja-vu. stiu exact cand am mai trait senzatia asta. eleganta ariciului. ma doare carnea pe mine de dor. dor de tine. sau dor de mine in momentele in care esti cu mine. e un dor nebun care ma mistuie dupa momentele alea. am atata liniste si pace in suflet cand te tin in brate incat uneori pot sa visez cu ochii deschisi si sa zambesc larg doar la gandul asta. imi e dor. am momente , si nu putine, in care ma intreb cum ar fi viata fara tine. sau cum as reusi acum sa adun cioburi si sa merg mai departe. dau la o parte complet motivatia. ramane insa groaza unei vieti in lipsa ta....

MAIA

O cunosc pe Maia de aproape trei ani . Uneori o privesc alergand si zambesc . Alteori soarele i se joaca prin parul blond si ii creeaza o aura de printesa . Are un par superb ! Auriu , lung si bogat . Nu poti spune ca e blonda . E aurie . In anii astia am vazut-o transformandu-se . A invatat sa zambeasca larg . Astazi ne-am intalnit pe scari . Mi-a zambit si apoi mi-a spus "buna ziua !". Pana ieri puteam sa jur ca nu ma stie . M-am inselat . Nu am fost niciodata atent la vocea Maiei . E prima oara cand o remarc . Nu e grava . E aproape ca ea : o soapta putin mai apasata . I-am raspuns zambind . A avut o licarire jucausa in ochi apoi a coborat in continuare scarile . De altfel , din nou , e prima oara cand realizez , ca s-a uitat in ochii mei . Are ochii verzi . De un verde in care te poti pierde . Nuanta mi-a fost imposibil sa o surprind in clipa in care ni s-au incrucisat privirile . A fost o stralucire de moment . E tot ceea ce mi-a ramas pe retina .

Maia are 7 ani . E o fetita autista . In centrul care are sediul in aceasi cladire cu noi si in care Maia vine in fiecare zi in ultimii trei ani , terapeutii incearca sa o invete sa traiasca . Sa o extraga din lumea ei . E greu de spus daca e bine sau nu . Maia era un animalut salbatec cand am vazut-o prima oara : nu stia sa spuna nimic , se musca , ii musca pe altii , era tot timpul nervoasa , nu zambea niciodata , intodeauna cu privirea in pamant , intodeauna grabita spre undeva .... Acum a evoluat . Nu stiu masura . Stie sa zambeasca , stie sa spuna vreo 30 de cuvinte , se imbraca singura , mananca singura , stie o multime de obiecte . Nu realizez cat inseamna pentru ea . Nu stiu ce inseamna pentru societate . Stiu sigur insa ca si daca e vorba doar de zambetul ei ... inseamna al dreaq de mult !