amalgam

a trecut un an. un an in care m-am zbatut sa ies din toate lucrurile pe care cu greu incepusem sa le suport. Am fost stoica , spun acum cand vad ce simplu era sa spun :STOP! M-am luptat cu mine de multe ori si de fiecare data, ironie, pierdeam . Pierdeam pentru ca singura construiam planuri , invarteam ganduri, emiteam idei , pentru ca in secunda imediat urmatoare sa zdruncin tot ce-mi construisem in minte si mai apoi sa sfram totul de frica..De frica de mine si de maretia planurilor mele. Am fost lasa si de multe ori comoda, ma amageam traind cu sperante, cu iluzii nefondate. Nimic nu se mai putea schimba in bine in viata pe care o traiam , stiam sigur acest lucru si totusi exista o piedica de care nu puteam trece. Era totul la nivel psihologic. Nu avea nicio legatura cu realitatea, pur si simplu creierului meu ii era greu uneori sa accepte schimbarea. Mai exista apoi , o teama fata de reactia celor apropiati, o teama fata de lumea pe care eu o creasem copilului meu, o nostalgie pentru relatiile pe care le dezvoltasem in timpul acelei vieti din care-mi doream sa fug. Mi-a luat mult timp sa ma pregatesc de noul drum. Nici macar curaj nu am avut sa pornesc singura. Am luat cu mine , responsabila cumva de succesul sau esecul meu, pe prietena mea. Era singura care stia ce vreau, care stia ce simt, dar care nu avea cum sa actioneze in locul meu. I-am dat aproape tot din ce gandeam, am lasat-o sa vada cum mi-as dori sa fiu , ca mai apoi sa-i arat si ce anume vreau sa devin.Am responsabilizat-o prin faptul ca am facut-o partasa la gandurile mele. Atat de putin in fapt , dar extrem de mult in esenta. Cu toate bagajele la usa, nu-mi ramasese decat sa trag usa si sa arunc cheia, si atunci cand avea mana pe clanta si geamantanul in mana , un telefon mi-a dat peste cap toata lupta mea, tot zbuciumul si toate regretele s-au spulberat. Nu mai era nevoie nici sa trantesc usa, nici sa arunc cheia si nici macar sa am vreun resentiment. Un avion se prabusise undeva in Alpi...Nu era un oricare avion, ci avionul in care si eu ar fi trebuit sa fiu, daca as fi avut curaj sa plec singura la drum... M-am intors, am pus cheia in usa , de data aceasta insa cu brelocul spre interiorul camerei si incet dar singur, mi-am desfacut bagajul. Sunt acasa. Si va astept pe toti cei care inca va zbateti in vietele voastre sa veniti ... Acasa. Niciodata nu m-am simtit atat de bine ca si acum. Spunea candva , chiar aici pe blog, Iarina,"" mi-e teama sa ma bucur ca mi-e bine""..si cata dreptate ii dau. Acelasi sentiment il incerc eu acum. Mi-e teama deci, sa spun ca mi-e bine! Niciunde nu-i mai bine decat acasa, iar acasa este acolo unde-i gasesti pe ai tai si acolo unde mereu o mana calda sta sa-ti mangaie parul..
Sa ai curaj? Sa lupti? Sa incerci sa schimbi destine? Sa ..ce? Pana la urma totul se termina cu bine, daca asa trebuie sa se termine. Daca finalul nu-i bun, nu inseamna decat ca..asa trebuia sa se termine:)
Resemnare? Exclus. Sunt doar lucruri pe care niciodata nu ti le poti explica, sunt lucruri care desi par ca pot fi rezolvate , ba chiar uneori iti dau sentimentul ca sunt aduse in punctul in care trebuiau aduse, in fapt suporta ameliorari care merg asa in virtutea unei inertii pe care le-ai imprimat-o.Si vine iar vremea in care , ceea ce trebuie sa se intample , se intampla, punct
Sa speri? Sa visezi? Sa traiesti? Sa te bucuri ? Sa fii corect? Sa fii loial? Sa ai prieteni? Asta sta in puterea ta. Esti singurul responsabil de drumul tau, de pasii pe care-i faci si urmele pe care le lasi..