... printre randuri de mult scrise

Iubirea e atunci cand ratiunea de a fi e celalalt iar linistea e atunci cand celuilalt i se intampla la fel ... iubirea e o chestie complicata si simpla in aceasi masura . Uneori cred ca e comparabila cu mine . Eu sunt simplu si complicat simultan . Rau si bun . Bland si cinic . Entuziast si taciturn . Previzibil si imprevizibil . Sau previzibil de imprevizibil. Sunt o suma contradictorie a celor mai extreme porniri lumesti . Cam asa e si iubirea . O suma a trairilor celor doi protagonisti . Iubirea absoluta e insa cea simpla ... in care cei doi se pot bucura impreuna si de o frunza care tocmai s-a desprins toamna din copac si cade alene sa li se astearna la picioare . Sau pot tacea amandoi si sa nu fie nimic nespus intre ei .... Pentru asta insa e mare nevoie de toate conditiile enumerate mai sus . Mai ales e nevoie de incredere , de curajul de a iti asuma iubirea si de a ceda in fata celuilalt si atunci cand nu-ti convine ...

O alta tema apropiata e familia . Eu am fost crescut in spiritul "family first" . Indiferent de consecinte . Familia insa, o defineste fiecare intr-un mod separat . Din punctul meu de vedere prima familie e cea in care traiesti . E persoana de langa tine si copii . Urmeaza familia extinsa care include parintii si fratii ... Restul neamurilor tin mai degraba de clan decat de familie ... sau ma rog , cate bordeie , atatea obiceiuri .

Spre exemplu am remarcat de-a lungul timpului ca in Romania oamenii le fac planurile copiilor , le pastreaza un apartament , eventual o masina , s.a.m.d. . In viziunea mea , oricat de stranse ar fi relatiile ,un parinte nu trebuie nici sa traiasca prin , nici sa incerce sa decida pentru copilul lui . Evident ca il poate manipula sau influenta dar .... un parinte poate gresi tot timpul in ceea ce crede el ca e mai bine pentru copilul lui , chiar daca intentiile ii sunt mai mult decat nobile .Slava domnului , si eu , ca si probabil multi altii , am trecut prin etapa asta in care parintii mei "stiau" ce e mai bine pentru mine . Abia acum , dupa zeci de ani si pus fata in fata cu ai mei copii am inceput sa-i inteleg . Sa le inteleg nelinistile , sa le inteleg noptile nedormite , sa le inteleg frustrarile . In acelasi timp insa le multumesc tocmai pentru ca au stiut sa le tina in frau si cumva sa ma lase pe mine sa decid intodeauna pentru mine . Chiar si atunci cand nu le-au convenit deciziile mele . De altfel , daca ar fi sa le multumesc pentru ceva acest ceva cred ca ar fi senzatia de incredere pe care mi-au creat-o , indiferent de ceea ce am facut . Senzatia ca indiferent ce voi face si cum voi face , ei imi vor fi mereu alaturi . Chiar si atunci cand nu ma vor intelege sau nu vor fi de acord . E cel mai frumos lucru pe care mi l-au daruit .